Despre singurătate.

Marea absurdă îmi zâmbeşte. Nu ştie prin ce am trecut.
Lumina s-a stins. Am încercat să te aprind dar ai plecat.
Uneori, este bine să dispari în mare. Să mă laşi în pace.
Am încercat să merg înaintea ta, dar am uitat drumul.
Lacrimile şi fumul de ţigară nu te-au oprit. Ai încetat să mai zâmbeşti şi am încetat să cred.
Tu poţi să râzi?
Am crezut că eşti Dumnezeul meu.
Ei au spus să caut alt drum. Am ştiut că o să iasă urât. Dar mi-ai spus să nu îi cred. Nu îmi păsa că merg singur.
Te găsesc tot acolo?
Seara, mă gândesc la tine. Am întârziat.
Nu o să devină real.
Pozele cu tine mă urmăresc. Conştient, nu le şterg. Mereu cred că o să ieşi din ele.
Am gura seacă şi ţigara se stinge. Am tăiat fumul şi i-am dat numele tău.
Încă ţinem durerea în noi pentru că este tot ceea ce avem. Tot ceea ce a rămas.
Am vrut să dau drumul dar nu m-ai lăsat.
Când m-am trezit, realitatea ma încolţit. Am rostit cuvinte goale şi m-a închis. Mi-a spus că nu mai eşti.
Unde ai fugit?
Încerc să te ating.
Ştiam că o să mă ard, şi totuşi am încercat să fac asta.
Tăcerea mă face să aud fumul. Urletul lui atunci când dispare.
Am încercat şi eu să tip, dar nu se auzea nimic. Când ai plecat, mi-ai luat şi vocea.
Sunt sec, punct.