De ce fugim de singuratate?

Am nevoie de o siguranta. Nu am nevoie de cineva sa îmi spuna cum sa respir. Încerc sa îmi dau seama de ce îmi caut un mulaj, o persoana care sa îmi satisfaca atât nevoile fizice cât si cele psihice, când pâna la urma tot ceea ce am nevoie este in mine. Ca si fiinte umane, ne caracterizeaza individualismul si suntem egoisti. De ce avem nevoie de o persoana care sa ne completeze când noi nu vrem sa fim completati? Simtim nevoia sa nu ne trezim în tot alte cearceafuri, sa nu fim luati drept curve, când, în fond, asta suntem, curve ale sentimentelor. Cautam sa fim protejati când nu avem nevoie de protectie. Ce avem noi de oferit? Este un sentiment placut,cel al sigurantei, dar nu te simti oare mai în siguranta atunci când esti constient de faptul ca nu ai nimic de pierdut? M-am ratacit în cearceaful tau, cautând fluturi, si nu am facut decât sa gasesc urme ale trecutului tau. Nu mai cred în nimic. Nu cred în sintagma început-sfârsit. Nu cred ca sunt al cuiva, nu cred ca pot fi al cuiva, nu cred ca pot oferi nimic. Sunt ca un magazin non-stop, dar fara marfa. Este trist sa te simti neputincios, urât,de ne-iubit, si sa mai visezi la altceva. La ce altceva? :) Arata-mi tu ceva concret, da-mi o aripa, si eu îmi voi lua zborul.

Despre singurătate.

Marea absurdă îmi zâmbeşte. Nu ştie prin ce am trecut.
Lumina s-a stins. Am încercat să te aprind dar ai plecat.
Uneori, este bine să dispari în mare. Să mă laşi în pace.
Am încercat să merg înaintea ta, dar am uitat drumul.
Lacrimile şi fumul de ţigară nu te-au oprit. Ai încetat să mai zâmbeşti şi am încetat să cred.
Tu poţi să râzi?
Am crezut că eşti Dumnezeul meu.
Ei au spus să caut alt drum. Am ştiut că o să iasă urât. Dar mi-ai spus să nu îi cred. Nu îmi păsa că merg singur.
Te găsesc tot acolo?
Seara, mă gândesc la tine. Am întârziat.
Nu o să devină real.
Pozele cu tine mă urmăresc. Conştient, nu le şterg. Mereu cred că o să ieşi din ele.
Am gura seacă şi ţigara se stinge. Am tăiat fumul şi i-am dat numele tău.
Încă ţinem durerea în noi pentru că este tot ceea ce avem. Tot ceea ce a rămas.
Am vrut să dau drumul dar nu m-ai lăsat.
Când m-am trezit, realitatea ma încolţit. Am rostit cuvinte goale şi m-a închis. Mi-a spus că nu mai eşti.
Unde ai fugit?
Încerc să te ating.
Ştiam că o să mă ard, şi totuşi am încercat să fac asta.
Tăcerea mă face să aud fumul. Urletul lui atunci când dispare.
Am încercat şi eu să tip, dar nu se auzea nimic. Când ai plecat, mi-ai luat şi vocea.
Sunt sec, punct.

Sărută-mi dimineaţa.

Am început să facem promisiuni. Am început să zâmbim. Dimineaţa ne sărutăm. Umblăm prin cearceafuri să ne căutăm.
Ne trezim. Nu ştim unde suntem, dar suntem amândoi.
Suntem plini de ură şi de regret.
Plecăm. Nu ştim unde.
Visăm. Nu ştim ce.
Ce gânduri are soarele cu noi?
Razele mă mângâie, nu pot să respir. Luna stă şi ea în delir.
Nu pot să te mai simt.
Tremur. Unde eşti?
Doar ai visat.
M-am trezit. Nu am nevoie de tine. Soarele-mi sărută dimineaţa.
Razele mă ating.
Luna-mi plânge amarul.
Ce cauţi lângă mine?
Nu mai am timp.
Zâmbetul s-a şters.
Voi găsi pe altcineva.
Am închis cartea sfântă a minciunilor.

Somn uşor.

Am început din nou să cred. Să cred în tine. Să cred în mine. Nu mai vreau să mergi înaintea mea şi să nu te urmez. Nu mai vreau să mergi în spatele meu şi să nu ştiu drumul. Pentru prima dată când o să pornim pe acelaşi drum şi să pornim cu acelaşi pas.
Vreau să te uiţi atentă şi să înţelegi. Vreau să îţi spun lucruri pe care deja le ştii, dar vrei să le auzi. Vreau să îmi şopteşti la ureche "te iubesc”, să te fac universul meu. Vreau să crezi în mine. Să crezi că pot schimba ceva. O să cresc. Îţi promit. Îţi promit tot. Şi nu o să ajungem în acelaşi loc niciodată. O să privim doar înainte. Mereu o să ne rătăcim. În vise, în lume, în cearşafuri. Chiar dacă nu mai ştiu să iubesc, promit să învăţ.
Acum află că sunt singur dar încă mai cred.
Mai cred în tine. Mai cred că mintea mă poate duce oriunde. Mai cred că ale mele gânduri vor schimba tot.
Mai cred că, rătăcind, o să te regăsesc. Undeva, cândva, te voi regăsi.
Şi chiar dacă numai în vise te mai văd, să ştii că încă te simt.?

Plouă, plouă, plouă.

“ Plouă, plouă, plouă, Vreme de beţie - Şi s-asculţi pustiul, Ce melancolie! Plouă , plouă,plouă ” ne scria Bacovia în 1916. Deşi timpul a trecut, omul are aceeaşi concepţie. Atunci când plouă îşi face o scurtă auto-caracterizare şi nu îi place ceea ce vede. Nimănui nu îi place.
Ciudat cum doar de la o simplă ploaie omul poate să aibă nişte stări de tot căcatul. Pentru mine, ploaia este ca un fel de joacă, cu 2 pioni. Atunci când plouă trebuie să existe romantism, în nici un caz singurătate. Imaginează-ţi ploaia de seară când stai alături de persoana iubită şi nu îţi vine decât să te uiţi la ea. Să o mângâi, să o alinţi, să o săruţi. Să faci orice să zâmbească.
Apoi trezeşte-te şi vezi că eşti singur. Şi simţi nevoia unei atingeri şi nu are cine să ţi-o ofere.
Simţi nevoia să plângi şi totuşi nu ai de ce. Tu ai căutat singurătatea. Îţi vine să dai un telefon, dar nu ştii pe cine să suni. Vrei să te arunci în braţele primei persoane care îţi oferă siguranţă dar nu poţi. Ai mai făcut asta şi nu a ieşit bine. Ce rămâne de făcut copile?

still want a change?

Şi atunci când s-a săturat de lumea lui, a plecat. Nu vroia să mai respire prin ea, să trăiască prin ea.
Îşi dorea propriile sentimente, propriile dorinţe. De atunci, totul era palpabil pentru el. Simţea aerul parcă pentru prima dată. Respira singur.
Ea plângea. Nu ştia ce se întâmplă. Nu ştia că l-a pierdut. Într-un acces de furie a căzut. Nu s-a mai ridicat. Nu ştia că totul e trecător. Nu ştia că totul putea fi şters.
El a râs. Nu ştia de ce, dar a râs. A râs când a văzut un semafor. A râs când a văzut un câine. A râs când a văzut un bar. Prin râsul lui, ea se stingea. După un timp, s-a întors. Un alt om. Cu noi experienţe, noi sentimente, mult mai dur, mai ambiţios, mai rece.
Ea nu îl mai aştepta. Era prea târziu pentru ei. Îşi dorea atât de mult o schimbare încât a devenit exact ceea ce îşi dorea. Şi nu era bine. Pentru nimeni. A rămas doar speranţa.

Ce caut?

Am pornit in viaţa asta singur. Cum pornesc toţi.
Cu pasii ghidati de vesnicii parinti, am ales un drum. Probabil si singurul. De la o varstă fragedă am pornit in căutarea mea. A propriei mele identităti. Dar pană la urma ce cautăm?
Mergand singuri pe străzi, mai mult sau mai putin populate, iti dai seama că nimănui nu ii pasă de tine. Nimeni nu va veni dacă vei plange, sa vadă ce ai pătit. Te va privi cu scarbă sau cu milă.
Am vrut sa descopăr niste taine care pană la urmă, tot necunoscute au rămas. Am devenit o minciună in căutarea adevărului.
Dar din toti pasii gresiti, cu toate că nu am invătat nimic, am avut niste experiente fantastice, am cunoscut persoane extraordinare care imi vor rămane mereu in minte.
Am reusit să nu mă limitez la ceva si să vreau totul sau nimic. Si chiar dacă de multe ori nu am primit nimic, nu m-am lăsat. M-am zbătut pentru tot.
Aflat poate la un capăt de putere, la o trecere spre maturitate, imi aduc aminte de toate momentele ce au trecut. Fericite sau nefericite. Bune sau rele.
De persoanele care au trecut prin viata mea si nu au lăsat nimic, si de persoanele care au trecut prin viata mea si au lăsat o parte din ei, mie. Ca si cum as fi fost special. Regret că nu am demonstrat ca pot fi. Că am fost usor de manipulat. Că am fost un idiot fără scrupule acolo unde trebuia să fiu intelegator.
Dar pană la urma, din experientă trebuie să inveti nu?
Cel mai ciudat te simti cănd repeti aceiasi greseală de 20 de ori. Te simti neputincios in fata schimbării. Dar trebuie să treci peste. Trebuie să inveti. Si pană la urmă, să poti să zici: am făcut-o si pe asta!
Vreau să nu mai am regrete. Vreau să fiu apreciat pentru cine sunt.
Dar pană la urmă cine sunt să vreau atatea. Nu sunt cu nimic mai presus decat oricine. Poate as vrea. Dar nu o să fiu. Dar pentru cineva, pot fi tot. Pot fi tot si pot dărui tot.
Prin sentimentele contradictorii care se zbat in mine, prin sangele care incă pulsează, imi dau seama că incă respir, incă mai am pentru cine să respir.
Asa că, de ce să nu caut? Sau de ce să nu stau să fiu gasit? Sunt incă aici. Mereu voi fi. Imbrăcat altfel, gandind altfel, dar tot aici voi fi.
Din blocul cu oameni de otel, cu oameni fără sentimente, sunt omul care este de sticlă. Sunt omul care se poate sparge. Sunt omul care trebuie ingrijit. Dar salvează-te. Totul este nimic, si nimic este totul.
Si pană la urma, ce caut?